NOUA BIOLOGIE - Unde Mintea Şi Materia Se Întâlnesc in Partea a 2 a

Noi nu suntem corpul nostru fizic ...iata si dovada stiintifica ... Partea a 2 a si ultima dintr-un documentar foarte bun.

Îmboldit de provocările colegilor mei care nu credeau, mi-am refocalizat cercetarea pentru identificarea mecanismelor prin care informaţia ambientului controla comportamentul şi genetica. În cele din urmă căutarea mea a revelat faptul că “pielea” celulei (membrane celulară) era responsabilă pentru citirea şi reacţia la condiţiile ambientale. “Mişcări bruşte (răsuciri)” în membrană erau cuprinse în receptori proteici, echivalentul celulei pentru ochi, urechi şi nas, care citesc semnale ambientale, şi efectuatori proteici care activau funcţiile celulei sau citirea genelor. “Mişcările bruşte” ale membranei sunt unităţi moleculare de percepţie folosite în reglarea biologiei celulei. Membrana, mai precis “mem-creier (engl. Brain)” reprezintă echivalentul celular al creierului. Înţelegerea structurii şi funcţionării membranei ar fi cheia pentru înţelegerea naturii vieţii. În 1985, eu revizuiam arhitectura şi comportamentul molecular al membranei celulare ca processor ambiental al informaţiei. Altfel spus, am pus pe hârtie o serie de fraze descriptive folosind termeni pe care nu-i mai folosisem înainte. M-am oprit şi am revizuit ceea ce tocmai scrisesem: “Membrana celulară este un cristal lichid, semiconductor cu porţi şi canale.”
Ca biolog în domeniul celulelor, eu nu folosisem niciodată această exprimare, şi totuşi ele îmi păreau familiare. Unde le auzisem? Pe colţul biroului meu, mi-am zărit primul computer, un Macintosh cu faţa zâmbitoare, şi lângă el o cartepe care o citisem intitulată Înţelegându-vă Microprocesorul. Pe pagina a treia din Introducere, era definiţia unui chip de computer, “…un semiconductor de cristal cu porţi şi canale.”
Am îngheţat. Următoarea secvenţă de gânduri s-a petrecut probabil în milionimi de secunde, dar mie mi s-au părut ore. Întâi m-am gândit, “Ce coincidenţă…membrana celulei şi un chip de computer au aceeaşi definiţie!” Şi apoi, după încă câteva milionimi de secundă-ore, m-a trăsnit, “Nu a fost o simplă coincidenţă! Arhitectura şi comportamentul molecular al chipului de computer este esenţial identică cu membrane unei celule!” Membrana nu este analogă chipului; membrane este homologă chipului. Asta înseamnă, că membrana “nu este ca un chip”, membrana ESTE un chip.
Membrana celulară este un echivalent celular pe bază pe carbon a unui chip de computer pe bază de silicon. Fiecare celulă este un chip programabil, cu un centru conducător hard (nucleul) conţinând software (genele). Aşa cum se întâmplă în cazul computerelor convenţionale pe bază de silicon, datele celulare sunt introduse prin keyboard – formată din mii de membrane receptoare proteice acordate pentru semnale ambientale diferite. Acestea sunt convertite în comportament celular de efectorul proteic al membranei.
Aproximativ acum 10 ani, noua ştiinţă a epigeneticii s-a dezvoltat pentru a descrie mecanismele moleculare prin care semnalele ambientale controlează dinamic activitatea genelor. Cel mai important, mecanismele epigenetice pot genera peste 30,000 de variaţii de proteină diferite de la fiecare proiect de genă.
Contrar credinţei că genele sunt programe hardwired, epigenetica revelează că programele genelor se pot rescrie dând posibilitate celulelor să se adapteze la ambiente dinamice. Ştiinţa epigenetică demonstrează că nucleul celulei este un hard disk citit-scris, în care software-ul de genă este programat de reacţia membranei la percepţiile ambientale.
De vreme ce celulele răspund la semnalele mediului, de ce nu suntem noi “clone” umane fiind expuşi la acelaşi mediu? Răspunsul, nu există doi oameni biologic identici; trupul tău va respinge un ţesut sau grefă de la oricine altcineva recunoscând celulele străine ca nefiind ale sale. În acelaşi mod, celulele tale vor fi respinse de către oricare alt recipient din acelaşi motiv.
Unde se află identitatea unui individ? Celulele fiecărui corp au un set unic de proteine membranice (?) pe suprafaţa lor exterioară. Medicina identifică existenţa unui subset al acestor receptori ca fiind auto-receptori, adică “primitori proprii.” Când receptorii proprii sunt îndepărtaţi de la o celulă ea devine o celulă generică, fiind transplantabilă în orice organism fără a fi respinsă. Transferând setul de auto-receptori ai unei personae la celula alteia se va transfera şi “dreptul de proprietate” a celulei respective.
De unde vine identitatea noastră? Aparent, ea este un “semnal” unic din câmpul citit de către auto-receptorii noştri. Important este faptul că această comunicare este cu dublu sens; semnalele nu doar vin în celulă, întrucât conştienţa experienţei este trimisă înapoi la camp şi schimbă sursa Forţele care se mişcă invizibil descries de biofizica cuantică şi care activează auto-receptorii sunt aceleaşi cu cele cunoscute ca fiind spirit.
Interesant, semnalele care definesc eul sunt încă în mediu/ambient chiar dacă celulele mor şi nu sunt acolo ca să fie citite. Şi chiar mai interesant, un “nou” copil poate intra în viaţă expunând un set “vechi” de auto-receptori – “vechiul” suflet va veni înapoi pe calea aerului…reâncarnare!
Pentru un individ care nu credea în spiritualitate, înţelegând natura membranei mi-a zdruncinat viaţa. A fost un moment de transformare pentru mine să descopăr că NU sunt un robot biochimic, ci o comunitate controlată spiritual de celule programabile care acum colaborează cu alte “comunităţi” de
celule pentru a crea un nou Phoenix uman.

Cu iubire Marcela Glavan